Oda copiilor mei!

Odata, nu cu mult timp in urma, i-am promis cuiva foarte drag mie ca, daca ar fi sa o iau de la capat, as scrie carti pentru copii. Nu ca sa-mi umplu timpul, nici ca sa ma delectez, ci pur si simplu pentru ca sunt constient ca as fi putut face ceva constructiv, de care cineva sa se bucure, in noptile reci de iarna. Din pacate, inca nu a sosit timpul. Gongul mai poate sa astepte, la fel ca si mine, cuminte si nerabdator. Pana atunci, insa, am sa exersez cu o mica poveste desprinsa din Rai, cu doi ingerasi, chiar daca finalul acesteia imi este, pentru moment, total necunoscut. De undeva, trebuie sa inceapa totul…

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti: de când facea plopsorul pere si rachita micsunele, de când se bateau ursii in coade, de când se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se, de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de ocale de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti. De cand scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede!

Au fost odata ca niciodata, intr-o lume nebuna si intoarsa pe dos, doi frati, drepti si intelepti, pe numele lor David si Luca. La nasterea celor doi, toti imparatii vecini le-au trimis daruri si le-au ursit un viitor plin de lumina si pace. După ce se marira, au inceput sa invete carte. Erau asa de silitori, incat se mirau dascalii de dansii, cum de învata asa repede. Ceea ce învatau ceilalti copii într-un an, ei bagau la cap, numai intr-o saptamana. Ajunsesera sa nu mai aiba dascălii ce să-i dea să învete! Iara tata-sau scrise carte imparatească la niste filosofi vestiti, ca să vie sa ispiteasca cu invataturile lor pe feciorii sai.

Dupa ce venira filosofii, invatara si de la dansii, cate-n luna si in soare. Bucuria tatalui lor era asa de mare unde vedea ca fii sai au sa fie procopsiti ca nici unul din fiii de imparati, incat se uita la ei ca la soare. Iara ei de ce se mareau, d-aia se faceau mai cu minte si mai frumosi. In toata imparatia lui si a vecinilor lui imparati, alta vorba nu era decat de intelepciunea si frumusetea acestor fii de imparat.

Punct. Nu sunt niciun imparat, nu am fost si nici nu am sa fiu unul. Poate doar in ochii copiilor mei, David si Luca, pe care sper sa nu ii fi dezamagit sau sa-i dezamagesc vreodata. Pentru ca e 1 iunie, m-am gandit sa le fac aceasta surpiza si nu imi ramane decat sa sper ca, intr-o buna zi, vor ajunge la fel ca-n povestea de mai sus. Pana atunci, la multi ani David. La multi ani, Luca: pentru tine de doua ori! Va iubesc!